„Copilul meu este prea mare pentru a începe tenisul". Este genul de remarcă ușor trist-melancolică a părinților încă indeciși în a-și trimite copilul la tenis. În realitate, dacă nu intenționați ca odrasla dumneavoastră dă devină un tenismen profesionist, adevărul este că niciodată nu e prea târziu pentru ca cineva să se apuce de acest sport. Motiv pentru care avem o veste și pentru părinți: nici pentru voi nu este încă prea târziu pentru a vă apuca de tenis.

Dincolo de performanță, tenisul se poate practica din pură plăcere, fără prea mari eforturi. La fel ca înotul sau mersul pe bicicletă: înveți să înoți și să mergi pe bicicletă nu pentru că trebuie să ajungi la Olimpiadă sau în Turul Franței, ci pentru că așa e bine și așa „trebuie". Iar dacă aceasta se transfromă, în timp, într-o pasiune, cu atât mai bine. În mod normal, dacă ar fi să ne luăm după ce spune Ion Țiriac, loviturile și mișcările din tenis ar trebui să se învețe, în mod normal, într-un an. Sunteți cumva un „copil" de 30-35 de ani? Gândiți-vă că nu v-ar strica niște ore de tenis. Face bine la spate și la picioare. Iar dacă sunteți și posesorul fericit al unui copil pe care doriți să-l „dați la tenis", iată un motiv în plus pentru a face primul pas pe un teren de zgură.

În funcție de vârsta copilului dumneavoastră, trebuie făcută din start o diferențiere: tenisul ca simplă modalitate de mișcare în aer liber și tenisul ca disciplină sportivă, bazată pe niște reguli elementare. Primul caz se aplică în cazul în care copilul are o vârstă mică (4-5 ani). Nu este deloc indicat ca, de la această vârstă, să i se pună, pur și simplu, racheta de tenis în mână și să se apuce să dea serve peste fileu. Și să vă mai așteptați și la un voleu după aceea. În acest caz, copilul trebuie obișnuit cu terenul de tenis, iar totul trebuie făcut sub forma unui joc. Se știe: copiilor le plac mingile (apropo, pluralul de la „minge" este „mingi" și nu „mingii" cum veți citi pe supărător de multe site-uri despre tenis). Iar mingile verzi-fosforescente de tenis reprezintă o „momeală" ideală pentru joacă, mai ales când culoarea lor vine în contrast cu roșul-cărămiziu al terenului de zgură. Va fi dragoste la prima vedere.

În cazul în care copilul are deja 6-8 ani, poate să înceapă „munca" la rachetă și să exerseze loviturile și mișcările de bază. De regulă, tenismenii de performanță sunt persoane care au început tenisul de la această vârstă. Evident, există și excepții (Federer a început tenisul de la 11 ani). Cel mai indicat, ca părinte, este să-i lăsați pe copii să devină singuri interesați de acest sport și - mai ales - să îi lăsați să joace sau să se antreneze cât cred ei de cuviință. Nu îi impingeți de la spate (cu expresii de genul „bă, eu vreau să scot un tenismen din tine"), lăsați-le libertatea să aleagă. Și, mai ales, lăsați-i să practice tenisul din plăcere. Atât cât au ei chef să joace.

În cazul în care „copilul" e deja mai mare (în sensul că a absolvit deja o facultate, are un loc de muncă, rate și chef de lucruri noi), acesta nu trebuie să dispere. Genul acesta de „copii" are avantajul că nu mai trebuie să fie adus de mână de către părinți pe terenul de tenis, își poate plăti, din propriul buzunar, orele de antrenament și echipamentul, se întoarce singur acasă și, mai ales, nu este stresat de ideea de a face „tenis de performanță". La vârsta lui, tenisul este doar o activitate recreațională, plăcere pură, mișcare. Iar noi tocmai despre asta vorbim aici.

Mihnea Lazar - www.Pasiunea.Eu